joi, 3 martie 2016

Laleaua cea tăcută



(repovestire după Kányádi Sándor – A néma tulipán
de Iulia-Maria Longodor)

Florile vorbesc prin mireasma lor.

A fost odată ca niciodată un grădinar, mărunt de statură, cu barba lungă şi  un fes roşu mare pe cap.    El a semănat o grădină în care a adunat toate florile pământului. Apoi a aşteptat primăvara. Gingaşele plante au înflorit, dar omul s-a îmbolnăvit, deoarece avea alergie la mirosurile puternice. O singură aromă nu-i făcea rău, mireasma de busuioc. Putea să stea toată ziua fără să strănute lângă busuioc. Când se apropia de trandafir, iasomie, liliac, grădinarul începea să strănute:
- Hapciu, hapciu, hapciu!...

De aceea, a decis să facă astfel încât toate florile să miroase a busuioc. Pentru că laleaua se vedea cel mai bine, a hotărât să înceapă cu ea. A absorbit cu o pompă uleiul volatil de busuioc şi i-a cerut florii să-şi deschidă petalele spre a o stropi cu noua aromă.

În vremea aceea laleaua era albă.

Floarea n-a spus nimic, ci a dat din căpşor în semn de negaţie. De ciudă, grădinarul s-a îngălbenit la faţă.
- Deschide-te să te parfumez, nu fii încăpăţânată! spuse omul supărat nevoie mare, mai să-şi smulgă barba. Lasă-mă să te parfumez!

Laleaua n-a zis nimic şi  nu şi-a deschis corola, ci s-a colorat în galben ca şi grădinarul.

- Lasă-mă să te înmiresmez! se mânie Statu-Palmă şi se roşi la faţă.
Laleaua s-a preschimbat şi ea în roşu, după chipul lui Moş Bărbiţă. Piticul a făcut ochii mari, faţa i-a  luat o tentă vineţie, prin urmare blânda şi tăcuta lalea şi-a transformat petalele în violet.

Stupefiat, grădinarul a  împietrit şi s-a metamorfozat într-un pitic de grădină. De atunci, îl vedem adesea printre straturile de flori din jurul caselor.

Iar laleaua  a rămas colorată viu, în multe feluri, dar fără miros.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu